Despre regularea graiului cel românescu’, sugrumarea centralizatoare, părăsirea slavonismelor de silnicie dădătoare și moliciunea searbădă a limbii de azi.

Limba noastră multă vreme n-o dat scrieri, pân’ la trezirea câtorva cronicari. De asemenea, om avut norocu’ de-a avea o limbă literară care să nu se osăbească pre’ mult de cea vorbită între țărani, ceea ce a înlesnit întelegerea și uniunea, lucru negăsit în osăbirea italienei literare de multele graiuri latinești din ciubota de apa-ncongiurată.

O venit însă secolul XIX, cu vesticizarea cea grăbită și nesocotită, ce ne-a prefăcut limba și a regulat-o, după multe certuri între literați, care prin încercarea de râmlenire reușit-au să ne treacă la alfabetul latinesc, schimbând vechea scriere chirilică, de care ne-am slujit cu strășnicie trei veacuri și jumătate pre graiul nostru, și încă mai mult pre slavona bisericească. Un prochimen [1] în făurirea românei așternute pe hârtie a fost scrierea cuvintelor. Să fie scriere etimologică, adică după chipul franțuz, cum jinduiau ardelenii, sau fonetică, cum pohteau moldovenii. Întru fericirea noastră, moldovenii or avut câștig de cauză. De ce spun întru fericirea? Pentru că, spre buna învățare și logică a limbii, cuvintele trebuie scrise după asemănarea pronunțării. Așa au început și limbile scrise etimologic, la început au fost fonetice, însă odată cu modificarea limbii vorbite și păstrarea felului de-a scrie, au ieșit etimologice. Noi însă am vrut s-o luăm de la coadă la cap, întru învechirea nefirească a scrierii, dară n-om avut astă ghinion. Lucrurile însă nu s-au isprăvit aici, căci chiar înainte ca iele să fie așezate-n ordine, început-am să-nghițim pe nerăsuflate desăgi mari cu neologisme, multe-mprumutate din povodul [2] schimbării năravurilor, fără o noimă anume, mai ales din franțuză. Este lucru înțeleptu să luăm cuvinte pentru noțiuni noi, însă, ca să fiu mai deslușit, care fu rostu’ împrumutării cuvintelor a termina, terminat, de vreme ce aveam a isprăvi, isprăvit. Primele sunt franțuzisme noi, celelalte slavonisme vechi, cu mai mult înțeles chiar. Spre pilduire, puteam spune neisprăvit unui om, neterminat mai cu greu. Altă pereche e speranță – nădejde, primul împrumutat de la italieni, celălalt, mult mai vechi, de la slavi. Nădejde are sensuri mai bogate, respectiv încredere, soliditate, temeinicie, speranță, fiind mai dur. Însuși însemnările sunt mai  întregi, făcând legătura dintre încredere, speranță și temeinicie, daraveri cu mai mult de oarece înlănțuire între ele.  De fapt, pricina mea nu e neapărat împrumutarea unor noi cuvinte în secolul XIX, ci folosința lor în întrega pagubă a grecismelor, slavonismelor.  Astăzi vorbim de anglicizarea limbii, dar acest lucru’ nu-i pricină (încă), limba noastră fiind deja bine zugrăvită, spre osăbire de ceasul în care ne-au lovit franțuzismele, în cislă [3] mult mai mare.

O altă bubă care a apărut în secolul XIX este folosirea graiului sudic-muntenesc ca limbă literară. Acest lucru, cu greu poate să fie înțeles, căci Muntenia fu’ partea cea mai lovită de războaie, secete, cea mai săracă, cea mai turcizată (după Dobrogea), având puține scrieri la 1801, spre deosebire de Moldova, care de altfel o dat mai mulți oameni de cultură, sau chiar Oltenia. Despre Transilvania nu glăsuiesc, deoarece nu prea era cu putință folosirea unui grai dintr-o țară ce ținea de alt imperiu, ca limbă scrisă. Apoi, ardelenii aveau fixațiile lor cu latineasca, unii ducând scornelile acestea până la hotarul scrântelii, precum Petru Maior. Singurul temei este faptul că București îi în Muntenia, altfel lucrurile sunt cu atât mai poznașe cu cât graiul moldovenesc îi mai apropiat de latină, într-un răstimp în care latinizarea era grăbită.

In definirea unei limbi, ar mai trebui apoi vorbit si despre imperialismul cultural al capitalelor care își impun dialectul lor ca limba literară: Paris in Franța, sau București in România, de pildă. In schimb, există si situații precum Croația si Italia, care sunt singurele tari din Europa unde limba literară nu e bazată pe dialectul capitalei)..In România, a devenit un cliseu ieftin a rîde de accentul moldovean, cum e cel al Monei Pivniceru, fosta ministra a justiției. Accentul bucurestean ar fi, de fapt, pentru un lingvist marțian, mult mai deviant decat cel moldovenesc, care e, dintre accentele romanesti, cel mai apropiat de latina..Mai la sud, dialectul bucurestean a închis toate A-urile neaccentuate ( cf. [să-nă-tá-te], din lat. sanitatem). Moldoveneasca, in schimb, a păstrat fonetica curată: [sanatati ], cu A-uri deschise la fel de larg ca și gura si mai apropiat de latină decât ă-urile bucurestene… Bucurestenii ar trebui sa stie, conform realitatii lingvistice, ca toata lumea are un accent. - SURSA: Dan Alexe, http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/08/02/omagiu-moldovenilor-limba-alcool-femei-extremisme-moldovenii-ne-arata-calea/

         Asta fu pe foarte scurtu făurirea limbii noastre scrise, care acum se potrivește  aproape numaidecât cu munteneasca. Așa ne învață să scriem la școală, așa trebuie să scriu în BAC, căci dacă mă apuc a scrijeli pe foaie „Ai di viața mea”, nu mă văd bine.

         Având temeiul sus spus, cât și prilejul de-a scrie cum vreau în calupul meu de internet, dacă ti stingherește a mea scriere, mișcă-ți târtița pe alte plaiuri. 

         Aici ar trebui să fie lămurirea cuvintelor cu număr îngroșat lângă. Ar trebui, pentru că n-o să fie, fi-ți-ar lenea căutării cuvântarului.