Bruftuluiala muscalo-americană zărită prin prejudețul obștei internaute

Pesemne știi încădrătura ista. În timp ce muscalii se potârnogesc în răsăritu' Ucrainei cu perierghiile muricane pentru brazdele de țărână fâsâitoare, într-o vreme-n care muricanii sunt ăi mai strașnici pre Pământ, să ne preocupăm olecuță de chipu'-n care sunt pândiți rusnacii și americanii de poporul slobodului (oleacă umflată zicerea ista) internet, cât și de înrâurirea prejudețului prostimii asupra peristasului politicesc.

Muscalii sunt socotiți drept supraoameni, o pildă pentru tăt restu'. Lucrurile cestea se pot zări prin sfaturile internaute de prin 9gag și-alte musaferele din josul filelor netului. Rusu'-i dârz, neobosit în muncă precum Stahanov, fruntaș la spirituș, chefuitor, zurliu, preaapreciat, așezat atât pe cea mai înzestrată stepenă cât și pe cea mai de jos, un om al grozăviilor, stăpân pe muieri bălane, mândre și dulci, dară libovitoare de sorocovăț. El face lucrurile adesea fățiș, chit că-i vorba de omor și îi sare norodu-n cap. Pe lângă firea țărănească, reusește a fi simțibil, iubitor de misticism, libovindu-se-n balet, scripcă, poampă și-n litere, dară deșucheat, o ființă a deschilinirilor, năstăvită de zicala „bat și fut ca mașina de cusut”. Muscalu'-i un URSS hămesit, chiar și o muscălică-nfruntând taigaua neobosită. Las mărturie aste-ncadrări.

Oamenii s-arată asiatici că-s yakuți din Muscalia

Porfiri Ivanov (1898-1983), se scălda-n copcă și se hodihnea-n omăt. Nemții l-au îngropat până la gât în zăpadă apoi l-au plimbat pe motocicletă despuiat, n-a avut nici pe dracu'. Azi are jde mii de apostoli

Prin altă luare de samă, americanii sunt ființe trupeșe, proaste și unsuroase, neînfrânate-n haleală nici de habotnicia protestanticească care-nvăluiește miazăziua țărilor americane.

Nu se poate stărui îndeajuns pe nerozia și pântecele lor mare, însușiri pretitundeni știute de internetici. Hrana lor se chiamă crăpelniță pe românește, cuvânt pregătit din a crăpa + elniță, căci îi duce-n crăpare, boală de zahăr. Pâinea-i îndulcită precum cozonacul, iar mâncarea lor îi o defecare de bivol pentru orișicare om din restul Pământului. Cu gogomânie s-au altoit între ei pre motivul arapilor, vasăzică nu sînt nici prea uniți. Folosind sămânța otrăvită a democrației s-au pretins legiuitorii Pământului, caftind în Nicaragua democrația spre băgarea-n loc a unei dictaturi prietine, lucrând pe ascuns, spre osăbire de muscali. Întru molcomirea neînțelegerilor dintre albii și arapii lor încercat-au să silnicească toate plaiurile pământești a împărtăși dragostea de negri, băgându-i în pițigoaică pre ai lor și sărăcind țările negroide spre nemăsurata lor fățărnicie.

Dornici de cheltuire, se-mbulzesc până la scăcirea semenilor în prăvălii uriașe, care spre păcălirea lor anunță închipuite știrbiri de preț în Vinerea Neagră. Ei ajung a fi atârnați unor nume mari, branduri, care prin deosebită pricepere reușesc a mânui gloata mâncătoare de crumpene tăiate-n rondele fripte ce-și dă obștescul sfârșit neuronal în fața sfântului idol, troaca purtătoare de înfâțișări mișcătoare, teveul. 

Spre nebărbăția lor, n-au voie să bea decât după 21 de primăveri, după lege. 

Tot prejudețul norodului de rând i-a făcut pe americani mai puternici, căci cel neîndeajuns socotit va înfrânge pe cel preaapreciat. Sub o muțună de netoți pântecoși reușit-au să-nglobeze-n a lor împărăție a lovelelor deplina lume a lui Mamona. Muscalii cei puternici văzuți băgat-au frica-n semințiile Pământului, care prin temerea lor nu prea-i îngăduie printre ei.

Fă pe prostul și vei moșteni lumea!

Învățătura relativității în conștiința graiului românesc și quecha

Fizicienii vorbesc de spațiu-timp, spacetime, spaziotiempo, ruimtetijd, etc, fiecare pre limba lui, ca de o a patra dimensiune. Cu greu îmi iert scăldatul în limba nostrului timp, dar acum îi trebuincios, pentru rigoare și pentru că ce doresc a spune să pătrundă-n întreaga ta suflare.

(În învățătura relativității restrânse, rostită de Einstein, spațiul și timpul sunt mărimi între care există o legătură lăuntrică și drept consecință, nu pot fi socotite entități răzlogite. În cosmologie, spațiu-timpul reprezintă o singură entitate noțională, abstractă. Cu alte cuvinte, în fizica clasică, mecanică, spațiul și timpul sunt separate, întrucât se consideră că timpul e constant, dar în fizica relativă, cele două sînt una. Cercări arătat-au domolirea timpului la viteze mai mari ale cadrului de referință-n raport cu alt sistem de referință.)
Revenind la întâiul rând, îți dau o listă de graiuri, să treci în treacăt peste ele: afrikaans, alemană, belarusă,bulgară, bosniacă, catalană, cehă, daneză, engleză, germană, greacă, spaniolă, esperanto, franceză, irlandeză, galiciană (NV Spaniei), croată, indoneziană, islandeză, italiană, ebraică, kazahă, latină, letonă, lituaniană, ungurească, malaieziană, olandeză, coreeană, norvegiană, uzbecă, poloneză, portugheză, rusă, scoțiană, albaneză, slovacă, slovenă, sârbo-croată, suomi (laponă), suedeză, tagalogă (limbă nativă din Filipine), tătară, turcă, ucraineană, vietnameză, waray-waray (altă limbă nativă din Filipine), chineză.

Ce-i cu limbile de mai sus, la care pasămite s-ar adăuga și persana, urdu, araba și hindi dacă le-aș desluși eu scrierea mai bine? Sunt limbi obișnuite, cu însemnătate, vorbite de vreo 4 miliarde de oameni, dacă nu mai mult. Toate au pentru noțiunea de spațiu-timp ori un cuvânt compus din alte două, ori două separat. Deja pătrundem într-o așa numită filosofie lingvistică, spre căutarea unei culturi care relativizează spațiul și timpul într-o singură entitate, un singur cuvânt, cultură ce odată găsită trebuie recunoscută pentru remarcabila prorocire-n limbă a unei învățători noi, cică.

Iaca așa ajunsam noi la quecha, o limbă prisnică din America de Sud, cu pacha. Aista-i un incaș concept, deși graiul quecha-i mult mai vechi decât incașii, care desface lumea-n trei pacha, lumea de sus, lumea țărânii d-aici și lumea de jos. Curios lucru-i că aceste lumi sunt atât temporale cât și spațiale. Altă chestiune-i unitatea cosmosului la incași, desprinderea lui în lumi fiind parte din învățăturile lor dualiste doar, ce spun că orice există are orice-nsușire (apa-i și rece și caldă, binele-i și rău).

Răspândirea graiurilor quecha

Oare mai dăinuiește un cuvânt simplu ca pacha care să desemneze spacetime în vreo altă limbă?

SCÓPOT s. v. depărtare, distanță, dușcă, gât, gură, interval, înghițitură, răstimp, sorbitură, spațiu, timp. (Dicţionar de sinonime, M. Seche )

Acu' că ți-am trosnit-o p-asta, pot să spun că la un gât de licoare-mbătătoare, de la depărtare nu mai pricepi spațiul și timpul, care se unesc în filosofia bețivului.

Cuvântu'-n sine-i arhaic și transilvănean, unii îl trag din latinescul excapitare, drept rudă a lui scăpătare, dar eu unul nu sînt așa convins. Mai degrabă-i întâi legat de albanezul copë, cu înțeles oleacă comun, anume bucată, așchie. Despre română și albaneză, aici: clic aici.

Tihna din Bălăceanca și smintiții de la 1 decembrie

Cum eu-s un duh slobod, apucatu-m-am a lua țoagla spre oarece sate din preajma Bucureșcilor, spre-nfierbântarea zgăbăraicelor care cândva făceau Bucureșci-Brașov la pedală. Azi drumu' fu spre „Bălaceanca”, la doar puțin peste jumătatea unei poști de mine.
Am dibuit lucrurile ca necurate încă de pe Theodor Pallady. Uliță mare, ceaușistă, cu mulți arțari amănunțit sădiți aproape unul de celălalt, spre-mpreunarea lor când vor crește, dară mai ales spre cheltuiala supușilor, arțari ce deja se ujujiseră-n luna lui Gustar. Bulivard cu zicală de pictor, legătura numelui cu simțirea fiind oleacă mai îngropată.

Trec și de Cățelu, lipit de Bucureșci ca de stâpân, trec și Dâmbovița care părea promițătoare, căci din malurile betonate făptura pământului biruise, scoțand târșari și copaci. Spre Glina era frumos, atâta că pisici moarte și gunoaie prinzătoare de viață străjuiau calea. Odată proftaxit prejurul Glinei, nu le mai vedeam, căci duhoarea cerească a smianului celor aproape 2 milioane de mitici ce se deșartă-n groapă te izbește, adusă de vântul ce mă-mpungea-n obraz de când am plecat, fapt care făcuse jumătatea de poștă să se prefacă-n chinuiala a două poște. Dau la stânga, sperând că putoarea se va rări-n localitate, dar smârcurile cu gunoaie de pe mărginimea drumului însângerat de mustul lubenițelor sparte aveau grijă să-mi izgonească cugetările doritoare de miresme. Țiganii, poate nu cei mai mulți, dar cei mai ușor de ochit prin ieșirile lor, umblau cătinel prin aburii puturoși, aruncând cuvinte încă nedeslușite la vederea muțunei mele zămislite pentru șteah, nu pentru miroseală, în timp ce-mi pipăiam brișca de liniște aducătoare.

Într-un sfârșit scap de Glina, al cărei deal a dat și numele unei culturi de-acum 37 de veacuri. Veșnica decădere! Oblastile de seș prilejesc oameni prin scorbelitura cealaltă, pe unde ies spurcăciunile. D-asta giudețele de la Dunăre sunt cele mai păduchioase, oropsite. Ah, uitai, volnicia nu depinde doar de altitudine, ci și de latitudine, căci cei mai de la miazănoapte sunt ceva mai harnici și ospitalieri ca ăia de la miazăzi, da' de-obicei oamenii de la-nălțime, deal sau munte, sunt ăia cu care vrei să stai. Abateri de la pravila acum spusă sunt cu duiumul, dar prejudecata-i ca un antivirus, dă larme plăsmuite foarte des, însă te-ajută câteodată. Bineînțeles, eu sunt de la câmpie, din miazăzi și n-am antivirus.

Luând iuțeală pe sub mamuticele brațe feroase ce purtau fire electrice de vreo 110KV, adică de 478 de ori mai multă-ncordare de cât îi în priză, puteam s-aud bâzâitul de boală aducător al curentului de câmp magnetic roditor.

Între Glina și Bălăceanca

M-am proptit un pic să prind înfățișarea plaiului după ce scăpătat-am de zumzăire. Aici era frumos, ochiu cuprinzând veșnicia stepei, drumul mutătorilor, o stepă care se rupe de lângă Bucureșci, se duce prin Bugeac, miazănoaptea Pontului Euxin, Calmucia, Asia, isprâvindu-se-n Mongolia. P-aici au venit proto-indo-europenii, bulgarii, cumanii și mulți alții. Stepa are ceva liberator, întinderea neîngrăditoare te-ndeamnă la umblet. Nu e sfințenia cuminte din munți, unde te simți o gânganie neînsemnată și feluritele arătări ale firii te-nțelepțesc prin cugetarea lăuntrică cerută-ntru-ncercarea de-nțelegere a formelor. În stepă, pare că tu ești tvorețul, atotțiitorul, având trebuință doar de-un cal, dar plaiurile acestea au fost cele mai oropsite de războaie. Câmpenii sunt și ei oameni mai crânceni, bătuți de secetă vara, urgisiți de crivățul ce răcorește vremea mult sub înghețul apei iarna, mai puțin înțelepți, căci fiecare se crede un zeu, cu toate caznele continuu curgătoare prin care sînt îngenuncheați. Drumașii care veneau p-aici de la apus prin veacul al optșpelea și-al nouășpelea erau uimiți de pustietatea țării și de sărăcacioasele bordeie-n care sălășluia prostimea, înainte de-a vedea marile turme și livezi de la deal și munte. 

Nici aici nu fu drum curat, căci deșărtăciunile de pe laturile drumului erau la loc de cinste. Groaza mea provenea din lătrătorii slobozi, însă erau așa pricăjiți și molâi, pesemne de la multa bătaie primită, încât n-am avut necazuri cu ei, dară am reușit să scap jos vorbitorul intrător pe internet și pe cartea fețelor de la 30 la oră, lucru ce i-o sfărâmat sticla.

Iaca am agiuns și-n Bălăceanca-ntr-un final. Așezare deosebit de tihnită. Multe anunțuri cu sălașuri date spre vânzare. La bolnița smintiților n-am ajuns, căci începea ploaia, dar era aer curățel. Cu greu aș putea găsi o așezare mai bună pentru scrântiți, care să fie păciuitoare, nici prea aproape dar nici prea departe de fabrica de nebuni, adică Bucureșci.

Să nu vă apucați a vă râde de deștul meu, căci îi zălogul a 8 ani de vioară, timp în care nu mereu o fost pre a mea măsură sculeața, așa încât o trebuit să îi țin gâtița pe deștul mare, spre a ajunge cu celelalte-n toate prilejirile, corzile, pozițiile, pizzicato-urile și alte drăcii uitate acum.

Nu am zăbovit mult în Bălăceanca, căci mă grăbeam. La-ntoarcere n-am mai văzut, n-am mai auzit, borta vântului era deschisă-ntru folosul meu de astă dată, împingându-mă de la spate spre casă, doară că m-o răzbătut foamea, așa că am poposit, după ce pătrunsesem de mult în stoliță, la prăvălia cea des întâlnită, cu blazon de leu, Mega Image cum îi spun oamenii cu capu'-n timpul lor. Bag ghiozdanu'-n dulăpior, tulumba nu intra, așa c-o iau în mână prin dugheană. Eram desăvârșit, cu o muțună de praf pe nas și gură, un chipiu alb de golfăr pus dimpotrivă, tulumba lungă de 2 coți în mână, o hanță gri fără mâneci, cu gulerul neașezat și bumbii pierduți, bașca soșete lungi care izvorau din pantofi Marelbo asemenea celor de mort, doară ca au talpa foarte țapănă, bună pentru țoaglă. Apuc 2 litri de lapte cu o traistă de barabule croite-n frânturi subțiri și rotunjoare, fripte cu sare, smântână și mărar, dau leii și nu mai desfac bițicla legată mai de dinainte de-un par feros, ci purced a-nfuleca prăjeala, stingând cu lapte sărătura-n fața dughenei. Lângă mine, 3 babe stăteau pe o bancă. Una țărăncuță, oleacă mai prinsă de țuică, alta mai dichisită și o alta undeva între, eu o bag la speța omului industrial. În fața lor, la vreo 15 coți, o oarbă ponosită, cu părul retezat bărbătește, de-o samă cu celelalte 3 pesemne, sta proptită lângă un zid, vreme-n care-i cădeau nădragii.

Baba țuicălită:
- Ridică bre pantalonii, ca ie rușine și te vedie lumia! Ești femeie!
- Care pantaloni, am două perechi pe mine? CE VREI? Am pantaloni, zice oarba.
- Vino-ncoa să îți ridic pantalonii.

Mai apoi se duce frumos, iară cloanță care puțea mai rău ca un alambic o trage de nădragi, dară nu reusește, în timp ce oarba se țăcănește, începând să zbiere „Mai tare, ridică bre, n-auzi?”. Are grijă de asta un bărbat la vreo 50 de ani, negru și pântecos, care-i spune cum o ia-n mădular de-o aruncă pe mesiță, dând năvală mai apoi cu alte spurcăciuni către morți. Mai iau douăjde guri de lapte, că-mi rămaseră-n gât barabulele zgârietoare de gușter. Când ridic capul, altă arătare pântecoasă și neagră, mai moșnegită, cumpănind după albul capului, iese din prăvalie, priponindu-se-n fața babelor:
- Care vrea bărbat d-aici? Hai, că sunt băiat singur, educat.
- (cor) Avem bărbați, avem.
- Eeh...și mata ai?, ochind baba mai dichisită, care din rușine răspunde mai mult pentru ea, neajungând glăsciorul ei la urechile mele.

Deja grăbit, termin crumpenele și mă chinui cu ultima litră de lapte, căci începuseră a se înfățișa și alți moșnegi, tăcuți și iscoditori, iar găști de arțăgoși care-și privesc boașele cu deosebită mândrie, crezând că sunt mari, adulmecau împrejurimile. Firește că mai vine o descreierată la vreo 25-40 de primăveri, căci vârsta oamenilor ce hălăduiesc pe ulițe cu greu poate să fie sămăluită. Aista era gângavă, vorbe cu sens nu scotea, doar AHA, AGÂ, HĂ, HÂ și un EEH înfundat, toate rostite vârtos, laoltată cu mișcari cuprinzătoare ale trupului învelit într-o fustă flocoșică. Moșul cel spurcat la gură revine să lămurească babele cu privire la neroadă: are pensie de 1300 lei, face bani din cerșit și curvăsăraie, d-aici și plodul din burta-i cea umflată.

Ca să fie treaba împlinită, începe a plânge și cerul, așa că dau fuguța acasă. Orașul ăsta ne-mbolnăvește la creieri. Unii se duc la Bălăceanca, se vindecă-n tihnă apoi se reapucă de ulițărnicie-n Bucureșci, iar se duc la Bălăceanca, alții s-apucă să scrie, ca ăsta ce ți-o hărăzit aste cuvinte. Așea că-ți dau și-un sfat de slujbă, fă-te doftor de cap.

Cânipa și-ale sale-ntrebuințări în scopotul românesc

Despre cânipă s-a vorovit și s-a răscolit amarul în așa chip încât n-are noimă să vă mănânc sufletul cu aprinse chibzuiri despre consfințirea folosinței ierbii, marijuanei, hașișului și ce porecle-o mai avea. Io doresc a face doar o istorioară a acestei plăntuțe-n cuprinsul carpato-danubiano-pontic.

Nu mulți au oblicit că prima dovadă a sugerii fumului di cânipă spre menirea buimăcirii creierilor, din întreaga cuprindere pământească, s-a descoperit pe meleagurile mioritice.

Într-o măgură, adică un mormânt acoperit cu pâmânt până se preface-n delușor (avem sute, mare parte necercetate), s-a găsit un coș de jăratec, care conținea semințe de cânipă, arse, de vreo 50 de veacuri. Măgura mai e numită-n limba cea degrabă vorbită-n aste zile tumul sau kurgan, iar Gimbutaș o zis că ține de proto-indo-europeni, adicătelea niște strămoși lingvistici peste aproape toate graiurile europene și indiene, numa' vreo 3 miliarde de vorbitori având. Proto-indo-europenii ăștia s-au țesut undeva-ntre Prut/Nistru/Bug și Don.
                                   

Măgură/Tumul/Kurgan

Coș de jăratec, asemănător

Apoi, Strabo îi pomenește pe preoții daci și sciți (ultimii perindându-se de la Siret la chinezi) drept „kapnobatai”, adică cei care merg prin/pe nori. Am să te lămuresc acușica de ce se crede că-i vorba de nori amețitori. Herodot a zis, mai-naintea lui Strabo:
„când, așadar, Sciții au luat semințe de cânipă, ei se furișează sub haine, pun semințele pe pietre roșii și fierbinți, scoțând un fum și-un abur neajuns de nici o termă elinească. Duși de aburi, țipă voinicește.”

Am ginit, deci, că și dacii erau oameni ca toată rămășița firii de prin alte părți (nu de alta, da' mulți neștiutori dornici de slomnire îi proslăvesc peste măsură), și-al lor crez având nădejdea-n plante-nrăuritoare.

Mai e și-ntrebuințarea pământească a cânepii, pentru țoale, funii, lepedeie, scoarțe, cânipa fiind cea mai cultivată p-aici în Evul Mediu, după unele izvoare. De altfel, până în 1989, Romania era pe locu' 1 la facerea de cânipa europeană și pe 4 când vorovim de-ntreg Pământul! Muierile se-ndeletniceau de ea:

Martea din prima saptamana a Postului Mare era numita si Martea stramba sau Spolocania. In aceasta zi femeile luau furca de tors si mergeau la crasma satului pentru a se "clati" cu tuica de mancarea de frupt (de dulce). Aici, ele beau rachiu fiert cu piper in credinta ca le va creste canepa mare, iar pentru a fi sigure de aceasta reusita aruncau cu paharul de bautura in tavan zicand: "atata sa creasca canepa in vara". Obârșia acestor cuvinte-i aici - http://www.crestinortodox.ro/paste/obiceiuri-traditii-paste/obiceiuri-postul-mare-71064.html

Se mai mâncau și julfe. Julfa-i o mâncare de post, făcută din sămânță de cânipă zdrumicată cu apă peste care se vâră  miere. Auzit-am eu și că plozii agitați primeau lapte de cânipă, ca să-i mai lase dracii, sa fie molcomi.

Apoi...dupa 1989 au venit americanii și vesticii, care degrabă ne-au silit a regula o amărâtă de plantă, din moși și strămoși sădită, fiind nevoie de o slobozenie pentru ea. Iaca așa s-au dus pe mădular aproape toate topitoriile și ogoarele.

Luați o turtă cu julfă, făce-v-aș pohtă!

Despre regularea graiului cel românescu’, sugrumarea centralizatoare, părăsirea slavonismelor de silnicie dădătoare și moliciunea searbădă a limbii de azi.

Limba noastră multă vreme n-o dat scrieri, pân’ la trezirea câtorva cronicari. De asemenea, om avut norocu’ de-a avea o limbă literară care să nu se osăbească pre’ mult de cea vorbită între țărani, ceea ce a înlesnit întelegerea și uniunea, lucru negăsit în osăbirea italienei literare de multele graiuri latinești din ciubota de apa-ncongiurată.

O venit însă secolul XIX, cu vesticizarea cea grăbită și nesocotită, ce ne-a prefăcut limba și a regulat-o, după multe certuri între literați, care prin încercarea de râmlenire reușit-au să ne treacă la alfabetul latinesc, schimbând vechea scriere chirilică, de care ne-am slujit cu strășnicie trei veacuri și jumătate pre graiul nostru, și încă mai mult pre slavona bisericească. Un prochimen [1] în făurirea românei așternute pe hârtie a fost scrierea cuvintelor. Să fie scriere etimologică, adică după chipul franțuz, cum jinduiau ardelenii, sau fonetică, cum pohteau moldovenii. Întru fericirea noastră, moldovenii or avut câștig de cauză. De ce spun întru fericirea? Pentru că, spre buna învățare și logică a limbii, cuvintele trebuie scrise după asemănarea pronunțării. Așa au început și limbile scrise etimologic, la început au fost fonetice, însă odată cu modificarea limbii vorbite și păstrarea felului de-a scrie, au ieșit etimologice. Noi însă am vrut s-o luăm de la coadă la cap, întru învechirea nefirească a scrierii, dară n-om avut astă ghinion. Lucrurile însă nu s-au isprăvit aici, căci chiar înainte ca iele să fie așezate-n ordine, început-am să-nghițim pe nerăsuflate desăgi mari cu neologisme, multe-mprumutate din povodul [2] schimbării năravurilor, fără o noimă anume, mai ales din franțuză. Este lucru înțeleptu să luăm cuvinte pentru noțiuni noi, însă, ca să fiu mai deslușit, care fu rostu’ împrumutării cuvintelor a termina, terminat, de vreme ce aveam a isprăvi, isprăvit. Primele sunt franțuzisme noi, celelalte slavonisme vechi, cu mai mult înțeles chiar. Spre pilduire, puteam spune neisprăvit unui om, neterminat mai cu greu. Altă pereche e speranță – nădejde, primul împrumutat de la italieni, celălalt, mult mai vechi, de la slavi. Nădejde are sensuri mai bogate, respectiv încredere, soliditate, temeinicie, speranță, fiind mai dur. Însuși însemnările sunt mai  întregi, făcând legătura dintre încredere, speranță și temeinicie, daraveri cu mai mult de oarece înlănțuire între ele.  De fapt, pricina mea nu e neapărat împrumutarea unor noi cuvinte în secolul XIX, ci folosința lor în întrega pagubă a grecismelor, slavonismelor.  Astăzi vorbim de anglicizarea limbii, dar acest lucru’ nu-i pricină (încă), limba noastră fiind deja bine zugrăvită, spre osăbire de ceasul în care ne-au lovit franțuzismele, în cislă [3] mult mai mare.

O altă bubă care a apărut în secolul XIX este folosirea graiului sudic-muntenesc ca limbă literară. Acest lucru, cu greu poate să fie înțeles, căci Muntenia fu’ partea cea mai lovită de războaie, secete, cea mai săracă, cea mai turcizată (după Dobrogea), având puține scrieri la 1801, spre deosebire de Moldova, care de altfel o dat mai mulți oameni de cultură, sau chiar Oltenia. Despre Transilvania nu glăsuiesc, deoarece nu prea era cu putință folosirea unui grai dintr-o țară ce ținea de alt imperiu, ca limbă scrisă. Apoi, ardelenii aveau fixațiile lor cu latineasca, unii ducând scornelile acestea până la hotarul scrântelii, precum Petru Maior. Singurul temei este faptul că București îi în Muntenia, altfel lucrurile sunt cu atât mai poznașe cu cât graiul moldovenesc îi mai apropiat de latină, într-un răstimp în care latinizarea era grăbită.

In definirea unei limbi, ar mai trebui apoi vorbit si despre imperialismul cultural al capitalelor care își impun dialectul lor ca limba literară: Paris in Franța, sau București in România, de pildă. In schimb, există si situații precum Croația si Italia, care sunt singurele tari din Europa unde limba literară nu e bazată pe dialectul capitalei)..In România, a devenit un cliseu ieftin a rîde de accentul moldovean, cum e cel al Monei Pivniceru, fosta ministra a justiției. Accentul bucurestean ar fi, de fapt, pentru un lingvist marțian, mult mai deviant decat cel moldovenesc, care e, dintre accentele romanesti, cel mai apropiat de latina..Mai la sud, dialectul bucurestean a închis toate A-urile neaccentuate ( cf. [să-nă-tá-te], din lat. sanitatem). Moldoveneasca, in schimb, a păstrat fonetica curată: [sanatati ], cu A-uri deschise la fel de larg ca și gura si mai apropiat de latină decât ă-urile bucurestene… Bucurestenii ar trebui sa stie, conform realitatii lingvistice, ca toata lumea are un accent. - SURSA: Dan Alexe, http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/08/02/omagiu-moldovenilor-limba-alcool-femei-extremisme-moldovenii-ne-arata-calea/

         Asta fu pe foarte scurtu făurirea limbii noastre scrise, care acum se potrivește  aproape numaidecât cu munteneasca. Așa ne învață să scriem la școală, așa trebuie să scriu în BAC, căci dacă mă apuc a scrijeli pe foaie „Ai di viața mea”, nu mă văd bine.

         Având temeiul sus spus, cât și prilejul de-a scrie cum vreau în calupul meu de internet, dacă ti stingherește a mea scriere, mișcă-ți târtița pe alte plaiuri. 

         Aici ar trebui să fie lămurirea cuvintelor cu număr îngroșat lângă. Ar trebui, pentru că n-o să fie, fi-ți-ar lenea căutării cuvântarului.