Cânipa și-ale sale-ntrebuințări în scopotul românesc

Despre cânipă s-a vorovit și s-a răscolit amarul în așa chip încât n-are noimă să vă mănânc sufletul cu aprinse chibzuiri despre consfințirea folosinței ierbii, marijuanei, hașișului și ce porecle-o mai avea. Io doresc a face doar o istorioară a acestei plăntuțe-n cuprinsul carpato-danubiano-pontic.

Nu mulți au oblicit că prima dovadă a sugerii fumului di cânipă spre menirea buimăcirii creierilor, din întreaga cuprindere pământească, s-a descoperit pe meleagurile mioritice.

Într-o măgură, adică un mormânt acoperit cu pâmânt până se preface-n delușor (avem sute, mare parte necercetate), s-a găsit un coș de jăratec, care conținea semințe de cânipă, arse, de vreo 50 de veacuri. Măgura mai e numită-n limba cea degrabă vorbită-n aste zile tumul sau kurgan, iar Gimbutaș o zis că ține de proto-indo-europeni, adicătelea niște strămoși lingvistici peste aproape toate graiurile europene și indiene, numa' vreo 3 miliarde de vorbitori având. Proto-indo-europenii ăștia s-au țesut undeva-ntre Prut/Nistru/Bug și Don.
                                   

Măgură/Tumul/Kurgan

Coș de jăratec, asemănător

Apoi, Strabo îi pomenește pe preoții daci și sciți (ultimii perindându-se de la Siret la chinezi) drept „kapnobatai”, adică cei care merg prin/pe nori. Am să te lămuresc acușica de ce se crede că-i vorba de nori amețitori. Herodot a zis, mai-naintea lui Strabo:
„când, așadar, Sciții au luat semințe de cânipă, ei se furișează sub haine, pun semințele pe pietre roșii și fierbinți, scoțând un fum și-un abur neajuns de nici o termă elinească. Duși de aburi, țipă voinicește.”

Am ginit, deci, că și dacii erau oameni ca toată rămășița firii de prin alte părți (nu de alta, da' mulți neștiutori dornici de slomnire îi proslăvesc peste măsură), și-al lor crez având nădejdea-n plante-nrăuritoare.

Mai e și-ntrebuințarea pământească a cânepii, pentru țoale, funii, lepedeie, scoarțe, cânipa fiind cea mai cultivată p-aici în Evul Mediu, după unele izvoare. De altfel, până în 1989, Romania era pe locu' 1 la facerea de cânipa europeană și pe 4 când vorovim de-ntreg Pământul! Muierile se-ndeletniceau de ea:

Martea din prima saptamana a Postului Mare era numita si Martea stramba sau Spolocania. In aceasta zi femeile luau furca de tors si mergeau la crasma satului pentru a se "clati" cu tuica de mancarea de frupt (de dulce). Aici, ele beau rachiu fiert cu piper in credinta ca le va creste canepa mare, iar pentru a fi sigure de aceasta reusita aruncau cu paharul de bautura in tavan zicand: "atata sa creasca canepa in vara". Obârșia acestor cuvinte-i aici - http://www.crestinortodox.ro/paste/obiceiuri-traditii-paste/obiceiuri-postul-mare-71064.html

Se mai mâncau și julfe. Julfa-i o mâncare de post, făcută din sămânță de cânipă zdrumicată cu apă peste care se vâră  miere. Auzit-am eu și că plozii agitați primeau lapte de cânipă, ca să-i mai lase dracii, sa fie molcomi.

Apoi...dupa 1989 au venit americanii și vesticii, care degrabă ne-au silit a regula o amărâtă de plantă, din moși și strămoși sădită, fiind nevoie de o slobozenie pentru ea. Iaca așa s-au dus pe mădular aproape toate topitoriile și ogoarele.

Luați o turtă cu julfă, făce-v-aș pohtă!